Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva – 2

Dumnezeu ne îndeamnă să ne punem toată încrederea în El. Dar ce este credinţa, dacă nu certitudinea unei persoane că lucrul pentru care se roagă se va îndeplini negreşit, sfidând orice conjunctură nefavorabilă. Şi acolo unde oamenii supuşi rigorilor logicii, văd doar două căi de soluţionare a unei probleme, Domnul, în Atotputernicia Sa, ne-o descoperă pe-a treia.

Vă voi povesti ce mi s-a întâmplat în urmă cu câtva timp la biserica Sfântă Vineri (Sfânta Cuvioasă Parascheva) de lângă podul Basarab. Îmi aduc aminte de ziua aceea ca de una deosebit de încărcată, cu multe incercări, astfel că după-amiaza mi-a venit gândul să intru într-o biserică să mă rog pentru a mă mai linişti. Nutresc un mare drag pentru biserica Sfântă Vineri şi pentru că atunci chiar mi-era în drum, am ales să intru aici. M-am închinat şi ultimele rugăciuni le-am spus la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, căreia i-am mulţumit pentru tot ajutorul pe care mi l-a acordat până acum, rugând-o să aibă şi în continuare aceeaşi grijă pentru familia mea şi pentru cei pe care-i aveam în gând. Apoi am ieşit din biserică, am aprins nişte lumânări şi am dat de pomană unui sărac o sumă mică de bani. Îmi aduc aminte că uitându-mă la portofel, mi-a venit gândul că poate trebuia să-i ofer mai mult, raportat la cât aveam atunci la mine. Am mers însă mai departe, m-am urcat în maşină şi m-am îndreptat spre o locaţie aflată la 10-15 minute distanţă de biserică, unde trebuia să efectuez o plată. Ajuns acolo, caut portofelul în geantă, prin buzunare, caut bine şi în maşină, dar nu-l găsesc. Un gând mă străfulgeră: probabil l-am pierdut. Acest lucru nu avea însă unde să se întâmple decât pe drumul dintre treptele bisericii unde m-a întâmpinat săracul respectiv şi maşină, care era parcată la o distanţă de circa 10 metri de Sfântul Locaş. Mă întorc deci în viteză la biserică şi cercetez locul unde fusese parcată maşina, mă uit şi pe treptele de la intrare, dar fără succes. Revin la maşină şi scormonesc din nou în toate ungherele, reiterând obsesiv gândul că poate l-am scăpat pe undeva pe lângă scaune. În tot acest răstimp însă, instinctiv, mă rugam spunând rugăciuni scurte: “Sfântă Parascheva te rog ajută-mi!”, “Ai milă Sfântă Parascheva, aşa cum ai avut întotdeauna de familia mea!”, „Nu îmi este de bani, cât de acte, pentru că este mare tevatură să le scot din nou, te rog nu mă lăsa!” şi altele  semenea. Căutam şi mă rugam. Dar tot nu l-am găsit. Este momentul în care diavolul încearcă să îţi strecoare în inimă gândul că “te rogi degeaba”, că “odată pierdut, cum ar putea să apară magic în faţa ta, chiar în locul în care ai căutat mai devreme?”, sau, ironic – “mai bine nu miluiai săracul, că atunci nu mai umblai la portofel” şi cel mai rău, te îndeamnă să ceri socoteală, să-l învinui pe Dumnezeu – “Intru în biserică, mă rog şi apoi aşa sunt răsplătit? Atunci pentru ce să mai vin să mă rog?” Sunt exploatate toate „fisurile” sufletului, sunt căutate toate slăbiciunile firii prin care cel rău să ne strecoare îndoiala şi să încuibe în suflet gânduri de răzvrătire împotriva Divinităţii. Totuşi, cu ajutorul Celui de Sus, am respins toate aceste gânduri. Însă eram îngrijorat în continuare şi recunosc că mă gândeam că singura “minune” care s-ar mai fi putut întâmpla ar fi fost doar aceea ca portofelul să fie găsit de un om de bună-credinţă, care să mă sune ulterior pentru a mi-l înapoia.

Judecăţile oamenilor nu sunt însă şi cele ale lui Dumnezeu şi ceea ce eu consideram atunci „la cald” ca fiind un ghinion afurisit, era de fapt o întâmplare menită a-mi spori credinţa şi cine ştie, poate şi celor care au fost martori la eveniment. Dumnezeu nu orânduieşte un necaz ca să ne ia peste picior, ca să ne oprime, ci tot spre binele nostru. Credinţa aici se probează. Aici arătăm câtă încredere ne punem în El, în ciuda premizelor nefaste. Pentru că la Dumnezeu există întotdeauna şi o altă cale de rezolvare a lucrurilor, uneori frizând imposibilul. Spune Hristos în Evanghelie – „ce nu este posibil la oameni, este posibil la Dumnezeu”.

Revenind la păţania mea, în timp ce mă foiam cu disperare în jurul maşinii, soseşte unul dintre preoţii bisericii Sfânta Vineri şi îmi propune să ne uităm pe imaginile surprinse de camerele de supraveghere ale bisericii. În timp ce derulăm înregistrările, profit de moment şi sun la bancă pentru a-mi bloca cardul, considerând evenimentul deja încheiat. O voce calmă din grupul celor câteva persoane care erau în jurul meu îmi şopteşte: “e.., domnule doctor, nu vă pierdeţi speranţa, este doar o încercare”. Dau din cap, destul de sceptic, neexcluzând acest lucru, dar nici prea încrezător că se va mai putea îndrepta paguba. La un moment dat, focusându-ne pe imaginile înregistrate, vedem cum o tânără se opreşte, iese din cadru, apoi reapare, se uită în stânga, în dreapta şi apoi pleacă, camera nesurprizând mai mult. Nefiind edificator, sunt sfătuit să merg la poliţie să declar incidentul şi să obţin o dovadă a pierderii actelor, până le voi replica. Uitându-mă din nou la imagini, remarc însă că tânăra respectivă purta încălţăminte sport şi îmi încolţeşte o speranţă – poate se ducea la sala de fitness din apropiere. Mă îndrept deci şi eu în grabă spre acea sală de sport. Aici rog la recepţie să se facă un anunţ, las chiar o hârtie cu numele şi numărul meu de telefon, apoi plec. Pe drumul de întoarcere, întâlnesc doi bărbaţi care discutau între ei şi îi întreb dacă stau de mai multă vreme acolo şi dacă au întâlnit o femeie care să-i întrebe dacă cineva a pierdut un portofel.

Neagă. Deznădăjduit, mă îndrept agale către maşina parcată lângă biserică, deschid uşa şi dau să urc. Văd însă alte două persoane în apropiere, dintre care o femeie care tocmai se urca la volanul unei maşini albe voind să plece şi un bărbat în picioare care îşi lua rămas bun. Într-o doară, cu voce gravă şi sfârşită, mă întorc şi le adresez peste umăr aceeaşi întrebare, dar mai mult ca să nu zic că nu am făcut şi această ultimă încercare. Era clar că atunci veniseră, pentru că nu îi văzusem mai devreme, când căutam de zor portofelul în jurul maşinii. Bărbatul nu îmi răspunde iniţial, însă mă scrutează cu privirea de sus până jos şi apoi, arătând spre capota maşinii albe în care se afla femeia, mă întreabă scurt: “Oare nu este acesta?” Mă uit şi recunosc portofelul pe care îl căutasem cu atât ardoare până atunci; era intact. Nu îmi venea să cred, eram de-a dreptul uluit de modul de rezolvare a problemei, având în vedere că îmi luasem cu totul gândul că-l voi mai găsi. Mulţumesc deci persoanelor, îmi vine chiar să le iau în braţe şi în euforia care mă cuprinsese îi tot întrebam cum pot să le fiu recunoscător. Bineînţeles, după ce mă dezmeticesc şi îmi dau seama ce s-a petrecut în fapt, intru în biserică şi mulţumesc din tot sufletul Domnului, Maicii Sale şi Sfintei Cuvioase Parascheva!

O să spuneţi că este multă povestire pentru puţin, pentru a descrie un soi de „noroc” pe care îl mai au oamenii uneori. Nu? Oricui i s-ar fi putut întâmpla, nu este până la urmă nimic ieşit din comun. Poate da, poate nu. În cazul meu, judecând după cât de multe lucruri minunate mi s-au întâmplat implicând-o pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, nu cred că mai poate fi vorba doar de un simplu „noroc”. Iar legat de acest incident, cât de mare să fi fost „întâmplarea” să se potrivească perfect momentul în care eu am ajuns la maşină cu momentul în care femeia respectivă se aşezase la volan, gata să plece? Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam mai devreme cu 30 secunde şi apucam deja să urc în maşină, înainte ca oamenii aceia să vină? Sau dacă ajungeam cu 30 de secunde mai târziu şi plecau acele persoane, care mi-au declarat ulterior că atunci erau pe punctul de a hotărî ce să facă, cel mai probabil urmând să lase portofelul pe undeva pe-acolo pe jos. Şi cum se face că nu l-a luat nimeni în tot acest răstimp, deşi era o stradă destul de circulată şi trecuse ceva vreme de când îl pierdusem? Portofelul negru a stat neobservat pe capota maşinii albe mai bine de o oră şi jumătate. Oare îl mai găseam dacă nu dădeam curs acelui gând venit parcă într-o doară, de a mai pune o ultimă întrebare acelor oameni, deşi eram încredinţat că mă obosesc degeaba? Să fie deci totul un produs al hazardului, sau o orchestraţie fin dirijată de mâna nevăzută a Proniei Cereşti pentru a ne îndrepta către un anumit final? Oare rugăciunile mele repetitive de mai devreme către Sfânta Cuvioasă Parascheva, când scotoceam prin maşină, erau doar nişte bolborosiri menite să mă calmeze, o refulare, o autosugestie cu scopul de a micşora stresul dezvoltat de sărmana noastră fire, pentru a nu o lua razna? „Un simplu şi firesc răspuns al organismului la stres” ar putea argumenta un medic. Sau este mai mult decât atât, un posibil gest spontan al sufletului cu nebănuite puteri de extragere a milei Divine?

Vă las pe dumneavoastră să trageţi concluziile. Eu pot doar să spun că în urma experienţelor pe care le-am trăit şi care au implicat-o pe Sfânta Cuvioasă Parascheva şi interpretând totul la un bun simţ care ar trebui să patroneze judecăţi de acest fel, simplul „hazard” pare să nu mai fie capabil a explica astfel de „coincidenţe”, mai ales atunci când numărul acestor „întâmplări” capătă valoare statistică. Şi ce facem dacă în ciuda tuturor experienţelor de această natură, inima rămâne în continuare împietrită, îndemnând cu obstinaţie mintea să găsească o explicaţie ştiinţifică acestor lucruri? Atunci poate ar fi de evocat cunoscutul pariu al lui Blaise Pascal din panseurile sale publicate postum: „Dacă Dumnezeu nu există şi credem, nu pierdem mare lucru şi devenim oricum oameni mai buni, dar dacă Dumnezeu există şi credem, atunci câştigăm totul”. Probabil că „minuni” ni se întâmplă zilnic, sunt chiar sub ochii noştri, dar nu le vedem, sau nu dorim să le vedem. Pentru că poate ne este frică să credem, căci atunci ne-ar obliga la schimbarea vieţii.

Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva

14.10.2019

Dragii mei,

În primul rând aș dori să încep prin a cere iertare Sf. Cuvioase Parascheva pentru că am amânat atât de mult timp a împărtăși și altora aceste lucruri trăite de familia mea și care arată cât de mare este ajutorul pe care sfinții lui Dumnezeu îl oferă neîncetat oamenilor.

Sunt medic, tatăl meu este de asemenea medic, iar pentru cei care se îndoiesc de veridicitatea celor spuse aici, o să îi rog să o probeze prin solicitarea confirmării de la părintele paroh al Bisericii „Sf. Vineri-Nouă” Basarab, sau de la părintele capelei „Sf. Parascheva” a Spitalului Clinic „Prof. Dr. Theodor Burghele”. Primul dintre ei îmi este și duhovnic și cunoaște foarte bine toate detaliile.

Știți că exista acea vorbă care circulă și spune că „nu noi îi alegem pe sfinți, ci ei ne aleg pe noi”. Privind retrospectiv la nenumăratele binefaceri primite de familia mea de la Dumnezeu, care s-au întâmplat să aibă loc în mari zile de sărbătoare sau praznice de sfinți, tind să cred acest lucru. Fiind atât de multe exemple, statistic, îmi este greu să cred că ar putea fi vorba doar despre o simplă potrivire, de coincidență.

Familia din partea tatălui a avut dintotdeauna o mare evlavie către Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași. Tatăl meu îmi povestea că bunicii și mama lui s-au închinat de când se știu la icoana care întruchipează chipul Sfintei Cuvioase Mucenițe Paraschevi. Aceasta icoană a moștenit-o pe rând fiecare generație și toți am avut-o la suflet.

Vă voi relata mai întâi o întâmplare de pe vremea străbunicilor. Casa unde era pusa la loc de cinste această icoană, era una de țară, din Moldova, unde oamenii obișnuiau să doarmă afara pe timpul verii pe un fel de prispă mai mare, având deasupra o streașină. Acolo deci într-o noapte se odihnea străbunicul, iar străbunica mea și tatăl meu care avea pe atunci 4 ani, dormeau într-o altă cameră numita în acea zona „chiler”, aproape și ea de exterior. Camerele „de la deal”, adică de la stradă era de oaspeți, în care își păstrau toate lucrurile de valoare și în care intrau rar. În noaptea de care vă povestesc, străbunicii aud la un moment dat niște scârțâituri de roți de căruță. Se trezesc, iar când se dezmeticesc realizează că tocmai au fost „călcați” de hoți, care furaseră practic tot din cele doua camere de oaspeți, nerămânând decât paturile cu scândurile goale. Mai mult, la căpătâiul bunicului, lângă prispă, au văzut un morman mare de chibrituri scăpărate, semn că hoții au fost cel puțin doi, dintre care unul sau mai mulți furau, iar unul îl păzea pe bătrân, aprinzând periodic chibrituri pentru a verifica dacă se trezește. Puțin mai încolo de căpătâiul lui găsesc barda, care altfel nu stătea decât la locul ei și niciodată în drum, pentru a nu fi la îndemâna copiilor. Deci cel mai probabil hoțul ținea barda deasupra capului bătrânului pentru a-i aplica lovitura fatala, sau pentru a anihila pe oricine s-ar fi trezit din casa și s-ar fi opus sau ar fi făcut zarvă. S-ar putea pune întrebarea: cine „l-a păzit” pe bătrân ca să nu se trezească în acest timp? Este greu de închipuit că cineva să nu se deștepte, când la căpătâiul lui se scapără un pumn de chibrituri. Să admitem însă că aceasta ar fi de fapt doar o simpla „potrivire”, sau o speculație nedemnă de luat în seamă.

În urmă cu mai bine de 20 de ani părinții mei treceau prin niște momente grele, pentru că aveam probleme mari cu casa în care locuiam pe atunci și trebuia să ne găsim rapid un alt loc în care să ne mutăm. În acest context, ai mei au tot încercat să găsească un bătrânel sau o bătrânica, dispus(ă) să ne lase să locuim la el (ea), iar noi să îi oferim îngrijire și orice alt sprijin pe tot restul vieții. Din păcate, în toate cazurile lucrurile se sfârșeau prost, pentru că mai devreme, sau mai târziu se răzgândeau, lucru de altfel de înțeles la bătrâni. Vă imaginați cât de suparăți și de deznădăjduiți erau părinții mei, mai ales că trebuia să ne mutăm repede. Dând deci zvon în stânga și-n dreapta dacă s-ar găsi un astfel de om de suflet care să ne ajute, într-una dintre zile, o pacientă de-a tatălui meu, tocmai plecase de la cabinetul unde lucra tatăl meu, luând tramvaiul către casa. Întră în vorbă cu o femeie străină care stătea lângă ea în tramvai și având suflet bun, îi povestește cu empatie necazul doctorului, timp în care vecina ei de drum nu a scos nici un cuvânt, ci doar asculta. Când să coboare, i-a zis doar atât: „spune-i doctorului să vina la adresa din strada … nr …”. Atât i-a trebuit pacientei, care s-a întors în grabă să povestească doctorului întâmplarea. Reacția tatălui inițial a fost una de respingere – „nu mai vreau doamna Sorica să mai cunosc pe nimeni, am avut atâtea experiențe nefaste, încât cred că de fapt astăzi nici nu se mai pot găsi așa bătrâni, care sa fie capabili de reciprocitate în cuvânt și faptă”. „Dar ce pierdeți d-le doctor dacă vă duceți, nu se știe, Dumnezeu e mare, duceți-vă cât mai curând” a răspuns doamna S. Pana la urma ai mei, după ce s-au consultat și după o serie de ezitări, s-au dus. Ce va pot spune, este că după ce au intrat la bătrânică, s-au recomandat și și-au spus păsul, aceasta i-a privit din cap până în picioare și aducând actele casei, le-a pus în brațele părinților mei, zicând: „Maică, nu știu de unde îmi vine încrederea aceasta, dar eu vă văd oameni buni și o să vă ajut. Iată, acestea sunt actele casei, luați-le și faceți cum credeți de cuviință, de mâine dacă vreți puteți să începeți construcția”. Fără nici o clauză în scris, așa cum de altfel te-ai aștepta de la un străin, cu atât mai mult de la un om în vârstă. Ulterior, părinții mei au realizat că aceasta s-a întâmplat exact în ziua de prăznuire a Sf. Parascheva de la Iași, Sfântă la care familia mea s-a închinat de câteva generații. Mai mult, eu care mulți ani am fost un răzvrătit împotriva „popilor cu ochelari de cal” mi-am găsit duhovnic chiar la biserica „Sfânta Parascheva” și pe care îl iubesc nespus. Părinții mei între timp s-au spovedit și ei la același părinte și iată cum Sfânta Parascheva ne-a adunat pe toți și ne-a dat nu numai un acoperiș deasupra capului, ci și mult ajutor sufletesc, de fapt bogăția cea mai de preț!

Aș putea să vă mai dau și alte mărturii ale dragostei sfinților trăite de cei din familia mea și despre felul cum ei „ne aleg pe noi”, dar nu aș vrea să încarc foarte mult istorisirea de acum. Nu aș încheia însă înainte de a vă mai relata un caz, de data aceasta întâmplat unei alte familii și care mi se pare răscolitor, comparativ cu toate cele pe care le-am mai auzit. Până acum, cele relatate mai sus ar putea fi puse pe seama unei „efervescențe” prea mari a trăirilor noastre, a unei „exaltări”, sau s-ar putea spune că sunt simple „potriviri”, sau „speculații”. „Se mai întâmplă…” ar putea argumenta unii mai neîncrezători. Ce ar zice însă aceștia după ce vă voi istorisi în continuare și o altă „întâmplare”?

La biserica Spitalului Polizu exista o părticică din moaștele Sfântului Ioan Rusul, care se găsesc în insula Evia din Grecia. Dar acest mare sfânt îi iubește mult pe români și o să vă povestesc ce i s-a întâmplat unui cuplu de români, care nu putea avea copii. Se chinuiau de multă vreme cu această problemă, care medical vorbind nu se mai putea rezolva. Ei însă nu și-au pierdut nădejdea, s-au rugat și în final Dumnezeu a orânduit să ajungă în insula Evia, la moaștele Sfântului Ioan Rusul. Acolo, ca și în alte locuri unde sunt cinstiți sfinții făcători de minuni, există obiceiul de a se lăsa ceva la raclă, sau la icoana Sfântului / Sfintei respective. Se lasă ceasuri, pandantive, sau alte accesorii, unele de valoare, alții lasă bani, ca semn al ajutorului oferit, sau așteptat. Ei bine, această familie era sărmană, dacă lăsau bani, nu mai aveau cu ce să se întoarcă în țară, alte obiecte de valoare nu aveau. Ce semn al credinței lor ar fi putut lăsa? Mai mult, soțul era profund dezamăgit și chiar învrăjbit din cauza lipsei copiilor și i se părea că totul este o pierdere de timp. Doamna se ruga în liniște și din tot sufletul Sfântului Ioan și în acest timp, ca o reacție, domnul își scoate brusc verigheta și o aruncă spre racla Sfântului cu mânie. După aceste manifestări contradictorii, se liniștesc și câteva zile mai târziu se întorc în țară. În scurt timp femeia rămâne gravida. Dar la examinările ecografice fetale doctorii le spun că lucrurile nu stau chiar bine, pentru că s-ar părea că mânuța copilașului este lipita de corp și parcă ar fi ceva în neregula și la pumnul lui. Urmează și alte ecografii, care confirmă ce au spus primii medici. Familia însă nu se dă bătută, ci respinge gândurile care vin natural în astfel de situații: „Uite, Dumnezeu ne-a dat un copilaș, dar este cu probleme, nu era poate mai bine să nu ni-l dea deloc, decât așa handicapat.. ?” Hotărăsc însă că vor merge înainte, nu vor avorta și vor accepta voia lui Dumnezeu și Sfântului Sau, oricare ar fi ea, nădăjduind însă în mila, puterea și iubirea de oameni a Domnului. Și iată că femeia ajunge să nască copilașul și ce credeți? Ce ținea cel mic în mânuță, atunci când doctorii l-au scos din burtica mamei? Ei bine, vă vine să credeți sau nu, era verigheta…

Dacă în celelalte cazuri unii s-ar putea gândi la coincidente, speculații, ce s-ar mai putea obiecta acum, când minunea este cutremurător de grăitoare?

De altfel, părintele Vernezos de la biserica din Evia, Grecia îi întreabă mereu pe pelerinii romani daca știu de „minunea cu inelul”?

Aceasta ultimă întâmplare este una auzită de mine de la preotul paroh al bisericuței „Sf. Ioan Rusul” din incinta Maternității Polizu, nefiind însă trăită de familia mea. Dar mi-aș dori ca împreună cu un grup de prieteni medici să căutam și să aflam familia aceasta, care acum am înțeles că ar locui în Focșani și să vorbim cu doctorii de la Spitalul Municipal, unde ar fi avut loc nașterea. Astfel și această minune ar putea fi făcută publica cu mai multe detalii și mărturii de la cei care au fost implicați direct. Dacă Dumnezeu va orândui. Dar nădăjduiesc că așa se va întâmpla, pentru că tot spre slava Sfinților Săi și a Numelui Său va fi!

„Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi”!

Dr. Adrian Roșca